Mai tîrziu, am revenit la gîndul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămîn pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren…
În cele din urmă se vor întîlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip… În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi… Încercam să mă conving, probabil, că n-aveam motive să mă plîng. Cel puţin în gara noastră, îmi ziceam, avem avantajul de a vedea viaţa în stare pură, destinul nu ne amăgeşte, nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cît mai liniştiţi, ştiind că ea e totul…
Dar vine o zi cînd priveşti peronul gol, trîmbele de praf pe care le ridică vîntul şi nu mai poţi alunga gîndul că te joci cu vorbele, că nu se poate trăi astfel, că pustiul este chiar mai rău decît frica sau, dacă vreţi, o altfel de frică… Descoperi ceea ce ştiai de la început, că aşteptarea are valoare cîtă vreme aştepţi să se întîmple ceva, cîtă vreme îţi poţi închipui că se va întîmpla ceva, chiar dacă nu se va întîmpla nimic. Altfel, aşteptarea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd.
Aşa ceva nu există.
A aştepta aşteptarea e moarte.
.... Viaţa pe un peron....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu